Din ce in ce mai des, Dia prefera sa-si petreaca timpul liber la masuta, in compania culorilor si a pixurilor cu sclipici. Face fel si fel de desene din ce in ce mai complexe, mai detaliate, mai colorate. O serie de desene mi-a atras atentia prin faptul ca mi-a fost greu sa descopar, de fapt, la ce perioada sensibila se refereau. Desenele au fost facute de ea in decursul a trei sau patru zile, timp in care isi folosea degetelele chiar si pe post de marionete, vorbind unele cu altele. Am crezut ca va accepta, in sfarsit, instrumentele muzicale. Am pus orga pe pozitii dar, dupa vreo 2 zile in care a atras-o mai mult noul, a refuzat sa se mai uite la clape. Asa ca am trimis orga inapoi la boxa. Ce alta perioada sa sugereze aceste desene? m-am intrebat.
Ea deja se concentra mult asupra scrisului si inainte, insa, in aceasta perioada, incerca sa scrie mai mic decat de obicei. Dupa o saptamana, progresul a fost evident, in conditiile in care nu a acceptat vreo interventie din partea mea, ci a preferat sa scrie singura, fara sa imi mai ceara ajutorul ca alte dati. Pur si simplu, de la scrisul in care cuvintele se legau unele de altele, a ajuns sa scrie mai mic si sa lase un oarecare spatiu intre cuvinte.
Si s-a mai concentrat pe ceva in aceasta perioada: isi numara degetelele iar si iar, acasa, in masina, la joaca... si descoperea la fel de des ca sunt tot cinci degete la o mana si zece la amandoua...
A fost frumos doua zile, trei...apoi deja simteam nevoia eu sa mai aud si alte numere, macar. Asa ca am adunat papusile la apel si am inceput sa numaram degetele... prima oara minunandu-ne ca au tot cinci degete la o mana (am avut emotii in privinta asta), apoi numarand toate degetele prezente, apoi si pe cele de la spate...si uite asa am constatat cat de simplu e a numara din 5 in 5. In sfarsit, o activitate care parea sa-i placa. Sigur, am avut nevoie de multe manute. Noroc ca avem suficiente papusi cat sa numaram cu mult peste 100 de degete (cine are fetita cred ca stie ce spun).
A fost mai greu, ce-i drept, cand a incercat sa numere si de fata cu altii. S-a obisnuit ca cei din jur sa o intrebe cati ani are si sa ma intrebe de ce "trebuia" sa o invat un asemenea lucru. Oamenii au tendinta sa considere ca un copil care stie diverse lucruri isi pierde copilaria... trist si total fals! Pur si simplu constat ca ceea ce observam in urma cu niste ani, cand lucram cu multi copii la scoala, se adevereste cand imi observ propriul copil. Cei mici sunt pregatiti de lucruri mari, desi adultii ii considera de multe ori mult mai neajutorati decat sunt. Ei sunt pregatiti sa invete lucruri complicate mult mai devreme decat sunt introduse la scoala si le invata usor si cu multa placere cand e vremea lor. Din pacate, multe dintre initiativele lor se pierd in credinta adultilor ca sunt prea mici pentru a face cutare lucru si ca el, adultul, stie mai bine ce trebuie sa invete copilul la un moment dat. Exista planificari in gradinite, in scoli...chiar si in unele case... si in timp ce copilul e pregatit sa numere din 5 in 5 cu o foarte mare usurinta, de exemplu, adultul se straduieste sa-l invete pe de rost o poezie care nu vrea nici in ruptul capului sa fie retinuta. Cand imi amintesc lacrimile de neputinta ale copiilor pe care i-am vazut de-a lungul anilor ma intreb acum... ce lucru minunat ar fi putut face acel copil in acel moment?
Una dintre activitatile care stiam ca o sa-i placa mult a fost numararea margelelor in stil Montessori. De data aceasta, a adaugat, pe rand, siraguri de cate 5 bilute si a pus indicatoare din 5 in 5, astfel incat a fost tare incantata cand sirul de margele mai avea putin si tindea sa treaca de pragul camerei. S-a amuzat si cu greu a inteles ca trebuie, totusi, sa le mai si strangem pana seara.
A completat fise, numarand din 5 in 5 si, de multe ori, verificandu-se si numarand cate un degetel in parte. Eu, ca adult, n-as fi avut rabdarea necesara. Ca sa nu spun ca de multe ori nu-i iesea si o lua de la capat iar...si iar...si iar... si cand te gandesti ca aveam tendinta sa gandesc despre ea ca nu este perseverenta...
A fost uimita sa descopere in trusa ei cu ceasul numerele din 5 in 5, care nu reprezientau altceva decat locul minutelor pe ceas. Sigur ca n-a stiut la inceput ce i-am aratat, insa i-a placut jocul in care ordonam numerele sau in care, pe rand, descopeream ce numere isi schimbasera locul. Si uite asa memoria vizuala si-a facut treaba. Cand n-a mai avut ceasul acesta in fata, am intrebat-o ce numar era trecut acolo jos, la si jumatate... si mi-a raspuns: 30. I-am spus: "Da, 30 de minute." A fost toata conversatia noastra si ea stie acum si cate minute arata linia mare pe ceas . A fost interesant, simplu si rapid.
Am avut si activitati de familie... de decupat manute, bineinteles, de numarat degetele...
...si un fel de joc de umbre in care degetelele au fost actorii principali- au fost si un fel de lupi, un fel de pitici, un fel de cocosi... si ne-a iesit si un desen de familie... nu stiu exact ce-a fost, dar cu siguranta a adus zambetul pe buzele tuturor.
Si daca tot am avut aparatul de diafilm pregatit, am vizionat si cateva diafilme. Toate serile in care ne uitam la diafilme sunt magice. Dia nu se uita la TV decat foarte putin pe zi, din cand in cand, nu are tableta sau calculator, nu se joaca la jocuri electronice... ea doar se bucura de carti, diafilme si de toate jocurile pe care le pregatim ziua. Si sincer... n-as schimba nimic. Am vazut de-a lungul timpului diferenta dintre copiii lasati mult timp la desene si cei crescuti fara TV si calculator... intotdeauna cei din cea de-a doua categorie au fost mai incantati sa descopere, sa cante, sa invete. Cei care se uita mult timp la TV isi pierd entuziasmul in fata lucrurilor simple, in fata cantecelelor de copii, educative, nu au rabdare sa priveasca frumusetea din lucrurile statice si tind sa traiasca intr-o graba continua. Este o observatie personala, bineinteles.
Cautam diafilme... multe...
4 ani si 7 luni
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu